1. Visul
Privesc cum se scurg, pe sub Poarta Salutului, ca leșia – apă și cenușă, zilele acestui an becisnic, 1201 de la Hegira, 1786 după Hristos, 5547 de la facerea lumii, 7294 în calendarul celor din Fanar.
Eu, omul cel mai puternic din împărăția aceasta pipernicită, scăldată altădată de zece mări. Eu, sfetnicul de taină, eu, marele musahib, eu, metafrastul, eu.
Nimeni nu m-ar privi în ochi, nimeni n-ar îndrăzni să-mi prounțe numele, pentru ei sunt Pasha, sunt Sheikh ul-Islam. sunt Effendi Bey, sunt Hazretleri, sunt Shalabi, sunt Al-Khalil.
Astăzi, 2 Raby` al-awal, 3 Tevet, 23 Decembrie, m-am trezit înaintea zorilor. O vreme m-am străduit să țin ochii închiși, ca să nu risipesc visul, care mi se înfoia în minte ca penele păunilor albi. Abia după ce m-am asigurat că am să mi-l amintesc așa cum a fost, am deschis ochii și m-am străduit să-i pătrund înțelesul. Tâlcul nu-mi era deloc limpede, de parcă aș fi citit cuvintele invers – de la stânga la dreapta.
Un vis netălmăcit e ca o literă necitită, mi-a spus odată un om al Cărții, pe numele lui Eliyahu Palombo. Până în dimineața aceasta însă, nu m-a interesat să-mi citesc alfabetul nocturn. Sunt un om important, cel mai important, timpul meu e mai prețios ca rubinele lui Jacob Rousseau, ceasornicarul mort din Isfahan.
Ca să fiu sincer, până în noaptea aceasta, ani de zile am visat un singur vis – un coșmar, din care mă străduiam din răsputeri să mă trezesc, visam că mă trezesc, că mă scol în capul oaselor, că ating cu picioarele covorul de la marginea patului, (îi puteam simți textura aspră, desenul), până când coșmarul revenea ca mareea și înțelegeam că nu m-am trezit, că a fost un vis în vis, și mă străduiam din nou să mă deștept. Despre coșmarul acesta recurent n-am vorbit cu nimeni, respectând cuvântul Profetului (sall Allahu Ê¿alayhi wa sallam – binecuvântarea și pacea lui Allah să fie asupra sa): „Cine vede în vis ceva ce nu-i e pe plac să nu pomeneasca nimănui. Să scuipe de trei ori în stânga și să se întoarcă pe cealaltă parte”. Asta și făceam mereu. Mai mult, așteptam să treacă miezul nopții – ora la care împielițații mișună și urlă – așteptam răbdător să tacă sheitanii, și abia apoi mă duceam la culcare.
Am căutat înfrigurat în bibliotecă o carte pe care n-o deschisesem niciodată. Am tăiat foile cu pumnalul – nu mă despart de el niciodată – și m-am cufundat în lectură. Până mi-am dat seama că Ta’bir ar-ruya (Tălmăcirea visului), compilația lui Abu Muhammad Abdullah ibn Muslim ibn Qutayba ad-Dinawari, nu-mi e de nici un folos. Dar am înțeles asta abia spre prânz, când dinții soarelui de iarnă se înfipseseră adânc în aurul cupolelor din Topkapi.
Mi-am chemat slugile să mă îmbrace, am poruncit să înhame caii la caleașcă. Sunt hotărât să-i fac o vizită lui Eliyahu Palombo.
Ciucurii valtrapurilor, de care vizitiul a legat zurgălăi din argint, s-au molipsit de ritmul străzilor înguste din Balat, care urcă și coboară în pantă abruptă, de parcă ar sta să se arunce, cu case cu tot, în Marmara. Ritmul zurgălăilor mi-a adus în minte versetul al patrulea al Surei Yusuf: Ya abati inni ra’aitu ahada’asyara kaukaban wa shamsa wa qamara ra’aituhum li sajidina – O, tată, am văzut unsprezece stele, soarele și luna, le-am văzut aruncându-se cu fața la pământ înaintea mea…